„Poate”, două silabe de speranță

 

Există un cuvânt, discret ca o adiere, care nu ridică glasul, nu se impune, nu cere confirmări. Și totuși, în tăcerea lui adâncă, stă întreaga noastră nădejde. Acest cuvânt e poate. Nu are siguranța unui „da” și nici finalitatea unui „nu”. E suspendat, ca un felinar aprins între două lumi – ceea ce trăim și ceea ce visăm.

Poate este mai mult decât o ezitare. E o formă subtilă de speranță, un spațiu lăuntric în care realitatea încă nu s-a închis, iar inima încă se mai roagă. Îl rostim fără să ne dăm seama, îl gândim fără să-l formulăm, îl purtăm în noi ca pe o promisiune neîncheiată.

O prezență delicată în fiecare zi

În zorii dimineții, înainte ca lumea să revină cu forța ei de netăgăduit, poate este primul gând care ne alină: „Poate azi va fi puțin mai blând.” În miezul agitației, când nu mai știm încotro să ne îndreptăm, el răsare ca o potecă abia schițată: „Poate nu e totul pierdut.” Iar seara, când întrebările nerezolvate apasă greu, poate ne mângâie cu o șoaptă: „Poate mâine voi înțelege mai bine.”

Nu e o fugă de realitate, ci o punte între acceptare și visare. Un act de curaj al celor care, în ciuda incertitudinii, aleg să meargă mai departe.

În inimile noastre, poate înseamnă iubire

Toate poveștile de dragoste încep cu un poate. Nu există iubire adevărată care să nu fi fost, la început, o întrebare. „Poate și el simte la fel.” „Poate ea mi-ar răspunde, dacă aș îndrăzni.” Iubirea e o artă a incertitudinii, iar poate e pensula care trasează primele contururi ale apropierii.

Și chiar după ani de conviețuire, poate rămâne acolo, ca un gest de gingășie: „Poate ai avut o zi grea.” „Poate nu am înțeles ce voiai să-mi spui.” E semnul că nu ne-am închis inimile, că mai există disponibilitatea de a asculta, de a privi cu ochii celuilalt.

În clipele de încercare, poate e tăria noastră tăcută

Sunt zile în care greutatea lumii pare prea mare. Când pierderile ne răvășesc, când pașii ni se frâng în jumătatea drumului. Atunci, un simplu poate devine armura cea mai delicată, dar și cea mai puternică: „Poate durerea se va domoli.” „Poate voi găsi o cale, chiar dacă acum nu o văd.” În el nu e negare, ci răbdare. Nu e orbire, ci o lumină discretă, ca aceea care străbate vitraliile într-o biserică goală.

Uneori, poate doare

Pentru că nu toate poatele duc spre împlinire. Unele rămân ecouri ale unei decizii amânate, ale unei îmbrățișări care nu s-a mai întâmplat, ale unei iubiri care nu a prins rădăcini. „Poate dacă aș fi fost mai atent…” „Poate dacă aș fi avut curaj…” Sunt gânduri care dor, dar care ne arată că am simțit. Și că ceea ce nu s-a întâmplat a avut totuși un loc, o greutate, un rost, dar tocmai în această fragilitate stă frumusețea lui.

Pentru că poate nu înseamnă neputință. Înseamnă deschidere. Înseamnă că suntem vii, că încă ne întrebăm, că încă ne pasă. Că în fața certitudinilor reci, alegem uneori să păstrăm o portiță întredeschisă, prin care să intre vântul proaspăt al unei alte posibilități.

Este cuvântul celor care nu renunță. Cuvântul mamelor care spun în gând: „Poate copilul meu va fi bine.” Al bătrânilor care speră: „Poate mâine cineva mă va vizita.” Al tinerilor care scriu: „Poate visul meu nu e în zadar.”Este, poate, cel mai uman cuvânt dintre toate.
Și poate – doar poate – în el se află acea fărâmă de grație care face fiecare zi să merite.

Maura ANGHEL