Libertatea începe în brațele mele, dar nu departe de alte tale

Există o formă de iubire care nu face zgomot. Nu arde, nu cere, nu strigă „rămâi!”. Este o iubire cu mâinile larg deschise și cu inima întinsă ca o pânză în bătaia vântului. O iubire care începe prin a te cuprinde fără teamă, a te ține în brațe nu pentru a te opri, ci pentru a-ți da spațiu să devii. O iubire care spune: „Te conțin ca să crești. Crește. Și apoi, când va fi vremea, zboară. Nu spre mine, ci înspre tine.”

E rar acest tip de prezență. Cea care nu se teme de furtunile tale, de oscilațiile tale, de contradicțiile din tine. Care nu te obligă să fii versiunea dulce, liniștită, convenabilă. Care te conține în întregul tău – cu umbre, cu aripi moi, cu muguri de lumină încă nedesfăcuți. Te ține în brațe ca pe o sămânță care are nevoie de întuneric ca să încolțească. Nu te presează să înflorești mai repede, dar îți oferă răbdarea. Nu îți cere să devii altceva, dar îți amintește ce ești deja.

Să fii conținut nu înseamnă să fii ținut pe loc. Înseamnă să fii văzut, auzit, acceptat în mișcarea ta, în devenirea ta, în neliniștile tale. E ca atunci când cineva îți spune, fără cuvinte: „Oricum ai fi azi, îți e permis să exiști în prezența mea.” Asta e o formă de hrănire invizibilă. O formă de libertate.

Și-apoi, ceva magic se întâmplă.

Pentru că atunci când ești ținut astfel, când ești primit fără corecturi și fără frică, înveți să te ții și tu pe tine. Înveți să nu-ți mai fugi din brațe în momentele grele. Înveți să nu te abandonezi la primele eșecuri. Să-ți fii martor. Sprijin. Răbdare. Înveți să te conții. Și crești.

Dintr-o dată, ai și tu brațele mai largi. Nu doar pentru tine, ci și pentru celălalt. Îți dai seama că iubirea adevărată nu se termină când îți iei zborul. Din contră. Tocmai acolo începe dansul cu două aripi.

Tu ai zborul tău. Eu, pe al meu. Nu ne confundăm. Nu ne topim unul în altul până la dizolvare. Ne însoțim din zări diferite, dar vibrăm pe aceeași coardă. Nu ne ținem în loc. Ne ținem aproape. Ca doi zmei care se înalță din același fir nevăzut. Ca două păsări care învață să se apropie în aer, fără să-și frângă aripile.

Să te conțin a fost începutul. Să mă conțin a fost lecția. Iar să zburăm fiecare cu aripile proprii, dar în același cer, e libertatea care a crescut din iubirea noastră.

Și poate asta înseamnă, de fapt, dragostea vie:
„Eu te țin, ca tu să crești. Tu mă vezi, ca eu să pot zbura. Ne întâlnim, nu ca să ne agățăm unul de celălalt, ci ca să fim martori ai înfloririi celuilalt.”

Fiecare cu zborul său. Dar niciodată singur.

Maura ANGHEL