Ușa către copilul interior, o călătorie a vindecării

Într-o dimineaţă luminoasă de primăvară, mă aşez într-o cafenea cochetă, decorată cu mici tablouri cu siluete de copii care par că privesc curioşi lumea adulţilor. Aici am întâlnit-o pe Ana, o tânără psihoterapeută specializată în lucrul cu copilul interior, care m-a purtat într-o călătorie fascinantă prin labirintul emoţiilor noastre timpurii.

„Copilul interior”, mi-a explicat Ana sorbind dintr-un ceai de muşeţel, „nu este o fiinţă separată de noi, ci acea parte vulnerabilă şi creativă care rămâne vie chiar şi după ce anii copilăriei au rămas în urmă”. Ea povesteşte cum, în fiecare om, există un nucleu format din emoţii pure: bucurie nemărginită, tristeţe intensă, nevoi de afecţiune şi teamă de respingere, toate legate de experienţele primilor ani. Ceea ce se întâmplă de multe ori este că, pe măsură ce creştem, amânăm sau chiar uităm de acea parte copilărească, îmbrăcându-ne în armura responsabilităţilor şi a judecăţii de sine.

Pentru a o găsi din nou, Ana recomandă un ritual simplu, dar plin de tandreţe: închizi ochii, inspiri adânc şi îţi imaginezi o casă veche, plină de lumini calde. În faţa uşii zăreşti un copil mic, cu ochii plini de curiozitate. Îi spui că ai venit să îl asculţi, fără teamă şi fără a-l judeca. În clipele acelea de linişte interioară, fiecare suspin, fiecare dorinţă nespusă poate să iasă la suprafaţă. „Nu trebuie să fie un proces dramatic”, mă linişteşte Ana, „ci un moment de îmbrăţişare adevărată pentru propria persoană.”

Reconectarea cu copilul interior aduce schimbări neaşteptate: parcă redescoperi gustul sincer al râsului, spontaneitatea de a te juca fără să-ţi pese de privirile celor din jur şi o mare eliberare emoţională. Mărturisesc că am simţit, după primele exerciţii, cum greutăţi nevăzute s-au topit ca gheaţa la soare, lăsând loc unei deschideri către bucuriile simple – un cântec la radio, amintirea unui joc din copilărie sau o îmbrăţişare caldă cu cei dragi.

În contrast, când copilul interior rămâne închis în vechea casă imaginară, la uşa căreia nu mai bate nimeni, adultul din noi suferă. În loc să ne trăim emoţiile, le reprimăm: ne învăţăm creierul să ignore tristeţea, furia sau chiar fericirea autentică, creând o rigiditate interioară care poate duce la anxietate, depresie şi dificultăţi în relaţii. Aşa apar certurile aparent fără motiv, teama de intimitate sau nevoia excesivă de control, ca un strigăt mut al copilului abandonat.

În ultimii ani, din ce în ce mai mulţi oameni apelează la terapii care includ lucrul cu copilul interior: de la jocuri de rol şi pictură expresivă, până la meditaţii ghidate în care imaginea copilului rănit capătă glas. Am stat de vorbă şi cu Andrei, un inginer care îmi povestea cum, deşi avea o carieră solidă, suferea de stări de nelinişte şi vinovăţie. Printr-o serie de şedinţe în care a învăţat să-şi „readopte” propria persoană tânără, a descoperit treptat că poate spune „nu” fără teamă, se poate bucura de ceea ce muncea şi, mai ales, şi-a recâştigat dreptul la iubire şi la grijă pentru sine.

Şi totuşi, reconectarea cu copilul interior nu este un drum drept şi sigur. În drumul spre vindecare, pot reveni amintiri dureroase, aceleaşi răni care ne-au învăţat să ne protejăm cu ziduri groase. Tocmai de aceea e esenţial să avem alături fie un terapeut, fie un prieten de încredere, care să ne asculte fără să ne judece. Călătoria aceasta nu este despre a retrăi traumele, ci despre a le îmbrăţişa cu blândeţe, recunoscându-le ca parte din povestea noastră.

La finalul întâlnirii, sorbind din ultima gură de ceai, Ana îmi spune că atunci când copilul interior este ascultat şi iubit, adultul devine mai uşor, mai creativ şi mai împăcat cu sine. Închid ochii încă o dată, îmi închipui uşa aceea veche şi ştiu că, orice s-ar întâmpla, pot oricând să mă întorc şi să deschid larg porţile către acea lume interioară, unde zâmbeşte nevinovat copilul din mine.

Clara DIMA