Scara spre cer: rânduielile lui Ioan Scărarul, călugărul care a legiuit urcușul sufletului

Departe de zumzetul orașelor și de iureșul vremurilor, pe stâncile arse de soare ale Muntelui Sinai, un călugăr așezat într-o chilie sărăcăcioasă a scris, cu lacrimi și post, o carte fără sfârșit: o scară către cer. Numele lui: Ioan. Astăzi, lumea îl știe drept Ioan Scărarul.

Spre anul 600, un tânăr de doar 16 ani intra în Mănăstirea Sinai. Cei mai mulți ucenici de atunci nu l-au uitat – avea o blândețe care topea mânia și o privire ce nu căuta nici slava, nici scaunele înalte. Timp de decenii, a tăcut, a postit și a scris. Apoi, la rugămintea altui stareț, a scris pentru ceilalți.

Rezultatul? O carte alcătuită din 30 de „trepte” – nu legi în sensul unei constituții lumești, ci legi lăuntrice, de foc și lacrimă, pentru sufletul care vrea să urce spre Dumnezeu.

O scară nevăzută în 30 de pași
„Scara dumnezeiescului urcuș” este titlul complet. Ea începe cu despărțirea de lume și se încheie cu iubirea desăvârșită, ca o filă de Evanghelie rescrisă în viață.

Prima treaptă e renunțarea la grijile lumești, iar ultima este dragostea – nu sentiment, ci stare de har: iubirea de vrăjmași, liniștea în necaz, focul interior care nu rănește, ci luminează.

Pe parcurs, călugărul descrie patimile ca pe niște lupi: mânia, trufia, desfrânarea, lenea, lăcomia. Apoi propune arme: rugăciunea, tăcerea, blândețea, pocăința, smerenia. Totul într-o logică dureroasă, dar luminoasă – suferința nu e pedeapsă, ci curățare.

Un cod spiritual tradus în 1618
Puțini știu că prima traducere românească a „Scării” datează din 1618, făcută la Mănăstirea Secu. Textul a circulat manuscris prin chilii, apoi a fost inclus de părintele Stăniloae în „Filocalia” – volumul IX.

Cei care au citit „Scara” au înțeles că nu este o carte de citit, ci de trăit. O scurtă rugăciune din carte sună așa:
„Doamne, dă-mi să Te cunosc așa cum Te cunosc îngerii, și să mă smeresc așa cum Tu Te-ai smerit pe cruce.”

Legile inimii: un paradox pentru omul modern
„Scara” nu oferă rețete, ci metamorfoze. Într-o lume care promovează puterea, Ioan propune smerenia; într-o cultură a confortului, el cere postul; într-un secol al imaginii, el vorbește despre tăcere. Și totuși, oamenii revin la el – pentru că în spatele vorbelor se simte o prezență.

La o mănăstire din Neamț, un călugăr bătrân ne-a spus: „Scara lui Ioan nu-i ca să urci mândru, ci ca să cobori în tine. E singura scară pe care, coborând, urci.”

Ecoul peste veacuri
Astăzi, în Duminica a IV-a din Postul Mare, Biserica Ortodoxă îl prăznuiește pe Sfântul Ioan Scărarul. Chipul său apare în icoane cu o scară care duce la cer – pe ea, monahii urcă, iar demonii trag în jos. Nu e simbol. E realitate duhovnicească.

Cartea sa nu s-a învechit. E citită și de tineri, și de bătrâni, de intelectuali și de simpli credincioși. Fiecare o înțelege altfel, dar toți rămân cu o întrebare: „Câte trepte mai am până sus?”

Mănăstirea Sfânta Ecaterina din Sinai păstrează vie amintirea lui Ioan. Dar Scara lui nu este într-un muzeu. Ea începe oriunde se naște o întrebare sinceră, un plâns adevărat sau o rugăciune rostită cu inima strânsă. Și urcă, tăcută, până la Dumnezeu.